Mini-Festival Grigore Vieru

Astăzi, 13 februarie 2011, noi, cei din Clubul Victorioşilor şi Şcoala Micilor Vedete, am realizat a II-a ediţie a Mini-Festivalului Grigore Vieru! Prezenţi (într-un număr destul de mare) în platoul Columna Tv, ne-am amintit cu drag de frumoasele lui gânduri poetice şi astfel am recitat cu toţii poezii de Grigore Vieru, am cântat melodii puse pe versurile lui: Raluca Rogojină „În limba ta”, iar eu, „Casa părintească” şi ne-am simţit extraordinar!
Fiu al Basarabiei, iubitor de ţară şi de neam, născut în 1935, poetul ar fi trebuit să împlinească mâine, 14 februarie 2011, 76 de ani! Din păcate, acum doi ani, în 2009 mai exact, poetul nepereche s-a stins din viaţă şi a plecat cu paşi mărunţi spre Eminescu.
Ne-am amintit şi de regretatul Adrian Păunescu, un alt fiu de frunte al Basarabiei, care, în 2010, a plecat şi el spre cei doi mari poeţi, Mihai Eminescu şi Grigore Vieru.
Poezia pe care eu am recitat-o astăzi, este scrisă de Adrian Păunescu şi îi este dedicată poetului divin, Grigore Vieru. O poezie cu o încărcătură emoţională deosebită, o poezie care ascunde în spatele ei un adevăr, o poezie care merită citită!

Iartă-ne, Grigore - Adrian Păunescu

Se-ntunecă pământul şi lăcrimează cerul,
Se-ndoliază fraţii şi mamei îi e rău,
Trec lumânări aprinse spre Rai la Chişinău
Bat clopotele-n Ţară la moartea lui VIERU.

De fapt pe cine pierdem? Noi nici nu ştim prea bine.
În vălmăşagul lumii isteric şi corupt.
Adevărata Ţară se află de desubt
Cu marii morţi pe care-i uităm fără ruşine.

Mai până ieri, Vieru, venea la noi acasă,
Şi ne purta de grijă cu sufletul lui bun.
Şi în zadar cuvinte în cinstea lui se spun...
Cel prigonit în viaţă, de viaţa lui se lasă.

Îngheaţă parcă focul pe toate-aceste vetre
Pe unde El, Divinul, a suferit nedrept
Când Iudele zdrobindu-i şi cap, şi scris, şi piept,
Pe străzi şi în ziare au dat în el cu pietre.

Cinstit şi vulnerabil, dar neîncercat de teamă
Siberia sfidând-o c-un pâlpâit plăpând,
El ţara lui întreagă purtânduşi-o în gând
Credea suprem întrânsa ca-n propria lui mamă.

Şi totuşi n-are nimeni o simplă remuşcare,
Pentru calvarul zilnic al marelui Poet?
Şi totuşi n-are nimeni o urmă de regret,
Că prea urâtă-i viaţa şi prea absurd se moare?

Drogaţi de bătălia puterii şi a pâinii,
Bolnavi de egoismul abject şi diavolesc,
În ură şi-n trădare copii noştri cresc
Mai oameni decât omul or să ajungă câinii!

În cel ce pleacă astăzi din strâmba noastră lume,
A lăcrimat o ţară şi s-a ascuns un neam.
Şi eminesciana pereche râu şi ram
Îl ştie după nume şi-nvaţă să-l rezume.

Se află în morminte o Românie-ntreagă.
Şi am rămas deasupra, nevrednici, noi, cei vii.
Şi ne e dat blestemul să nu-i putem găsi
Decât în nişte lacrimi care de ei ne leagă.

S-a întunecat pământul şi lăcrimează cerul,
Românii plâng plecarea poetului divin.
Şi semne dinspre casă, şi din morminte vin,
Acum spre Eminescu a şi pornit Vieru.

Nefericită vreme a noroaielor majore
Din nou se-aşează vamă şi graniţă-ntre fraţi.
Aşa că pentru drumul pe care-ai să-l străbaţi...
Îţi murmurăm „adio” şi „iartă-ne, Grigore...”