„A face, nu a spune, înseamnă a deveni!” - Arsenie Papacioc

vineri, 5 noiembrie 2010

Zilele Culturii în Aninoasa au început încă de la primele ore ale dimineţii, când domnul Victor a susţinut spectacolul pentru copii "Mânuţele vorbitoare". Am fost şi eu prezentă şi le-am cântat copiilor şi adolescenţilor două melodii!







Seara, începând cu ora 17:00 a început marele spectacol, aşteptat de toţi. Am început, însă, prin câteva momente de reculegere în memoria lui Adrian Păunescu, iar eu şi dl Victor am recitat câte un poem care îi aparţin!

Neobositul primar al comunei Aninoasa, domnul Constantin Maricescu, a rostit câteva cuvinte în faţa tuturor spectatorilor, iar apoi, domnul Adrian Ţuţuianu a fost invitat să facă acelaşi lucru!
Majoretele de la Buciumeni au dechis programul printr-un dans prin care ne-au demonstrat tutror că au drag de scenă, că au drag de ceea ce fac, că le place să trăiască!
Ionela Plavie, solista Ansamblului Vestitorii Aninoasei a continuat programul artistic şi le-a dăruit spectatorilor două melodii frumoase!
Mai micii şi mai marii dansatori din Ansamblul de dansuri din Voineşti au prezentat apoi câteva suite de dansuri.
Domnul primar Mocănescu, primarul care de 4 ani încoace le-a îmbrăcat sufletele oamenilor din comuna Lucieni în strai de sărbătoare, a fost însoţit şi de soţia dumnealui, Liliana Mocănescu, care a susţinut un recital!
Vestitorii Aninoasei au fost cei care au ţinut pasul cu voia bună, oferind câteva suite de dansuri!
Formaţia "Record", Cristina Neacşu şi Mirabela Drăguş au fost prezenţi la spectacol, iar invitatul special al serii a fost Nicu Paleru care a întreţinut frumoasa atmosferă, prin cântece deosebite!
Am evoluat şi eu cu două melodii, iar finalul i-a surprins pe toţi! La ideea domnului Victor, Mirabela Drăguş a revenit pe scenă şi a cântat "Meniaito".
S-a dansat, a fost totul aşa cum trebuia, aşa cum ne-am obişnuit să fie la Aninoasa!

De astăzi suntem mai săraci. De astăzi vorbim la trecut despre omul care "şi-a investit şi nervi şi timp şi viaţa" în drumul care l-a ademenit... De astăzi poetul Adrian Păunescu nu se mai află printre noi...

Nu voiam să vină momentul acesta... parcă... niciodată... Îmi pare rău că dimneaţa de astăzi a început cu o veste atât de tristă şi cu multe lacrimi pentru mulţi dintre românii care i-au iubit poeziile, pentru românii care i-au iubit felul de a scrie, pentru oamenii care l-au iubit pe el...

Aş vrea să continui această postare prin câteva poeme care-mi sunt dragi, scrise de Adrian Păunescu, poeme pe care le păstrez în sufletul meu chiar dacă maestrul a trecut în nefiinţă...


Pacient
Eu n-am să mă fac bine niciodată,
Mereu voi suferi de-o boală grea,
Simţindu-mi conştiinţa vinovată,
Că nu e totul bine-n ţara mea.

Puteţi să mă-ntrebaţi:
- Ce vrei, băiete?
În treburile mari de ce te bagi?
Am să răspund milos şi pe-ndelete:
- Eu ştiu că îmi sunt dragi cei ce-mi sunt dragi.

Mi-am investit şi timp şi nervi şi viaţă,
În drumul care m-a ademenit
Şi-am acceptat să dorm pe copci de gheaţă
Şi să trăiesc pe muche de cuţit.

Puteam să-mi fac în alte părţi avere,
Puteam să fiu un bun european,
Puteam să mă înscriu la mamifere,
Ins metabolic de la an la an.

Puteam să am un os, cum au toţi servii,
Să-l rod meschin şi fără de idei,
Dar epocii eu i-am cedat toţi nervii
Şi ea nu-mi dă nici drogurile ei.

Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Ţară,
Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Neam,
Nu e-năuntru hiba, ci afară,
Trăiam un veac, labil dacă eram.

N-am dreptul la o mare suferinţă?
Nu-mi daţi cartelă nici pentru prăpăd?
Ei, bine-atunci, în mine ia fiinţă
Un neam pe care voie am să-l văd.

Şi n-am să pot să-ngădui niciodată,
Acestui trup nelegiuit, al meu,
Să-nveţe nebunia blestemată
De-a-i fi uşor când ţării îi e greu.

Ca fluturele părăsind omida,
Când vine peste toţi o clipă grea,
Sunt un atlant murind cu Atlantida,
Deşi putea zbura, dacă voia.

N-aveţi la dumneavoastră-n farmacie,
Medicamente, boala să-mi luaţi,
Un singur leac îmi trebuieşte mie:
Să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi.

Această boală e o boală rară,
Această boală e o boală grea,
Această boală se numeşte Ţară
Şi leacul este ea şi numai ea.



Târziu

Când v-am rugat sa-i ocrotim,
Când v-am rugat a nu-i uita,
N-ati auzit si mi-ati raspuns
Ca-i o problema foarte grea.

Si-am fost ridicol staruind
Si-am încercat sa va mai spun
Si noi m-ati învinovatit
Si m-ati considerat nebun.

Si eu v-am zis ca nu e timp,
Ca suntem niste pasageri,
Si voi ati construit minciuni,
Mai multe astazi decât ieri.

Si-acum de ce va bucurati
De arta celor ce-au murit,
Când voi i-ati condamnat pe ei
La trai pe muchie de cutit?

O locuinta v-am cerut,
S-o dam artistilor pribegi,
Si jaful vostru mi-a raspuns
Cu literele unei legi.

Acum, e gata casa lor
Si v-ati putea si voi mândri
Ca dati o casa celor morti,
Desi ei v-au cerut-o, vii.

Târziu raspuns si ipocrit,
Artistii au ajuns pamânt,
E gata casa vietii lor,
Dar locatarii nu mai sunt.


Paradox sau greşeală

Mai intelept ca totdeauna
Si tot atat de idiot,
Acum pricep ca e totuna,
Sa n-ai nimic sau sa ai tot.

Si paradoxul ma omoara
Si sunt nebun sa mi-l explic,
Ca totu-a fost pana aseara
Si astazi nu mai e nimic.
Sunt sclavul presimtirii sumbre,
Pe care mi-o-nsusesc intim,
Ca vietuim ca niste umbre
Si ca si umbrele murim.

Si, cum nu-i nimeni sa te-acuze,
De stratageme si de masti,
Cum au putut aceste buze,
S-ascunda faptul ca urasti ?

Un clopot bate intr-un munte,
Cu neintelesul lui bing-bang,
Minunea dragostei infrante
Si-a suferintei dupa rang.