Păi... să povestesc ce-am facut azi? Ok... Bun. Păi să-i dăm drumul... M-am trezit pe la 9 şi m-am uitat la Neatza cu Răzvan şi Dani până la 10. Apoi, m-am dat jos din pat, am început să fac totuşi curat, am intrat pe mess şi mi-am zis: "De azi înainte, mă trezesc mai devreme ca să am timp mai mult să stau pe `net." :D (ingenioasă idee... păcat că nu mă pot ţine de ea.). Aşa. După, s-a facut 11 şi a trebuit sa încep să mă pregătesc de şcoală, pentru că intram la 12. Prima oră am dat test la engleză, apoi am avut sport, geografie(alt test), am mai stat 2 ore şi uite-aşa am plecat noi de la 5 acasă... că doar de', profesorii nu ne pot spune în faţă: "plecaţi acasă", însă pe ocolite o pot spune... iar noi a trebuit să ne simţim, să ne conformăm şi să plecăm. :D
La 6 am ajuns la repetiţii, am stat ce-am stat... [apropo :D mâine avem filmări pentru Paşte], apoi am mers cu Bianca să-mi cumpere MP3, :)) m-a bagat şi-n Kaufland să cumparăm jeleuri dar am ieşit fără nimic şi "tip-tip" acăsică la mine. Însă plimbările astea ale noastre, niciodată nu sunt "normale". Întotdeauna sunt diferite. :) Pe drum, am speriat-o din nou, (cum fac de obicei), luând-o de picior şi scoţând sunete îngrozitoare. :)) Dar de data asta a fost altfel. Am speriat`o, a ţipat foarte, foarte tare şi a ieşit un domn dintr'o curte şi zâmbind, a spus: "Hai că m-ai speriat şi pe mine". Ne-am oprit şi am început să-i povestesc acelui domn de ce a ţipat Bianca de fapt. Râdeam toţi 3 şi parcă nu ne venea să credem cât de nebune putem fi. Am ajuns acasă şi Bianca i-a adus mamei o creangă de brad luată după stradă, cu care a început să sorcovească lumea.
Bineînţeles că numai noi puteam să încheiem o astfel de zi, sfarşită în acest "hal", în sensul bun al cuvântului... :D
Iar acum, stau şi o aştept pe Bianca să intre pe mess, să stabilim toate cele pentru mâine, pentru că la telefon nu răspunde. Poţi să şi mori şi nu dai de ea. Şi sigur mai am mult de aşteptat. :)

Apropo, Priji... Ţie când ţi-au murit lăudătorii? :))

Pentru Priji, de la Cristina Ilie:

"Eşti frumoasă ca o stele :X
Şi mi-ai rupt inima-n doi,
Toate inimile mele... :D
Numai pentru TU!"


Să fie mândră că are o dedicaţie de la însăşi Cristina Ilie. Şi în plus, mai are şi poze cu ea. :)))
Un adevărat câştig pentru Bianca Stancu!

Eu, ironică? Niciodată! :D

Vreau să vă mulţumesc tuturor celor care mi-aţi spus astăzi că m-aţi văzut aseară (29 martie) pe Antena1, la emisiunea "Comanda la mine", să le mulţumesc şi celor care m-au felicitat aseară şi celor care mi-au dat mesaje şi telefoane non-stop. :D Mă bucur că şi voi aţi fost încântaţi de ceea ce am reuşit să realizăm, iar noi, eu şi familia mea, vă mulţumim tuturor! :)

O nouă săptămână tocmai păşeşte în mintea noastră. E ultima săptămână de şcoală... luăm vacanţăăă :> Nici nu mi-am dat seama cât de repede am ajuns aici. Suntem în ultima săptămână dinaintea Paştelui şi parcă mai ieri eram în vacanţa de iarnă... bla, bla, bla.

Am întrebat-o ieri pe Alina dacă ea simte cât de repede trece timpul... Nu mi-a dat un răspuns concret, însă mi-a răspuns cu: "Nu Chiar". Şi mă gândeam totuşi că şi 48 de ore dacă ar avea ziua, nouă tot nu ne-ar ajunge timpul ăsta...
Şi dacă noi considerăm că pierdem timpul, e grav. Dar dacă timpul nostru trece în scopuri frumoase, atunci e bine...

Habar n-am ce să mai scriu... Din nou am sărit de la o idee la alta şi nici nu mai ştiu ce-am vrut să postez, de fapt.
În fine, eu vă doresc tuturor o săptămână frumoasă şi cât mai călduroasă! Pupici!

Aaaa... :D Şi apropo, că mi-am adus aminte. :) Felicitări Sebi pentru permisul luat astăzi! Să conduci bine şi să nu mai întârzii la serviciu! :)):D

Eu, ironică? Niciodată!

Refuz! :)

Refuz să mai cred că am prieteni, refuz să mai ascult melodiile pe care le fredonam împreună, refuz să mă mai abţin când am ceva de reproşat, refuz să mai pierd ore în şir în faţa calculatorului, refuz să vă mai ascult, refuz să mai dau sfaturi indiferent dacă îmi sunt cerute sau nu, refuz să mai spun NU când mi se oferă vreo ofertă pe ici pe colo, refuz să mai fiu drăguţă doar pentru că aşa am obişnuit lumea, refuz să mă mai dau cu binişorul pe lângă CINEVA doar ca să obţin unele cuvinte şi lucruri pentru ALTCINEVA, refuz să mai ascult toate prostiile pe care le întâlnesc zi de zi, refuz să mai sun prima, refuz orice.
Accept însă respectul celor care întradevăr o cunosc pe Cristina Ilie.
Eu, ironică? Niciodată!



[Nu am un motiv anume pentru care am scris toate astea, dar ştiu sigur că maxim 10 lucruri menţionate mai sus chiar le refuz. Maxim am spus! :)]

Postăm şi noi?

Hei, ce-i asta? :D Chiar aşa, nimeni nu mai postează pe blogurile astea? Mai există şi ele. Postăm şi noi?

Uite, m-am gandit să vă salvez eu pe toţi cei care nu aţi avut timp, nu aţi vrut sau nu aţi avut ce să postaţi.
Zilele astea am mers prin diferite locuri... S-o iau în ordine...

Miercuri seară, (24 martie) a avut loc spectacolul "Vârste", la Casa Sindicatelor din Târgovişte. Colega noastră de la Clubul Victorioşilor, Iuliana Ilie, ne-a cântat nouă, colegilor prezenţi la eveniment, dar şi zecilor de oameni veniţi să o vadă, despre vârstele omului. A fost un spectacol interesant, iar eu îi transmit gânduri bune şi felicitări.

Vineri, (26 martie), am fost prezenţi la Clubul Studenţilor într-un spectacol umanitar, unde voia bună şi tinereţea au fost la ele acasă.

Ziua de sâmbătă, (27 martie), a fost inundată de razele soarelui încă de la primele ore ale dimineţii. De dimineaţă ne-am întâlnit la repetiţii, iar apoi, spre seară, am mers cu toţii la Georgiana, la Glodeni Vale să filmăm pentru "Capra vecinului". )Au fost prezenţi şi copii din întreaga ţară. (din Buzău, din Ialomiţa şi din Bucureşti.) A fost o zi plină de activităţi şi ne-am distrat aşa cum am ştiut noi să o facem mai bine, ba mai mult, astăzi, (o zi cu ploaie fiind), ne-am amintit cu toţii de căldura de care am avut parte ieri şi ne-am fi dorit ca şi astăzi, când am ieşit din emisiune de la ColumnaTv, să fie cald, să fie altfel. Dar şi ploaia e bună, nu-i nimic. :D




Apropo, La Mulţi Ani, vouă, celor care purtaţi nume de flori, La Mulţi Ani, doamnei Vio, colegilor de la Clubul Victorioşilor şi La Mulţi ani, Florin Corlăteanu! :D
(Mai târziu vă ofer nişte gânduri proaspete, pe care le-am scris în maşină în timp ce mă întorceam de la televiziune. :D)

O zi bună tuturor şi primăvara să vă ningă cu flori în suflete! La mulţi ani!

Zâmbim şi noi?

Ador zilele în care viaţa mea seamănă cu reclamele mai vechi de la Orange.

Atunci când eram la un semafor. Mai erau 20 de secunde şi se făcea verde. O fetiţă de pe partea cealaltă, (care şi ea aştepta să treacă strada), îmi arăta pe degete câte secunde au mai rămas. În ultimele 5 secunde, şi-a dus una din mâini la gura şi şi-a lăsat în jos colţurile gurii, în timp ce cu cealaltă mână arăta spre mine. Imediat şi-a ridicat colţurile gurii, "construind" un zâmbet... Chiar dacă gesticula un pic cam mult, încerca să'mi spună: "Zâmbeşte!" Oare păream o tristă? Mai apoi, aproape de casă, un băiat de pe partea cealaltă îmi zâmbeşte, îmi face cu mâna, iar apoi ridică nevinovat din umeri. Ultimul gest poţi să-l iei drept: "Scuze, te-am confundat." sau "Ce să fac daca eşti simpatică?" Am zâmbit. La asta chiar nu mă aşteptam.
Ambele poveşti se termină cu "Am zâmbit". Şi-am continuat să zâmbesc şi când personajele au ieşit din cadru. Probabil ar fi puţin cam exagerat să afişăm toată ziua un zâmbet îngheţat pe faţă. Dar e amuzant să te simţi altfel decât ceilalţi. Să poţi să oferi un zâmbet şi asta să-ti facă bine, chiar dacă nu primeşti nimic în schimb.
Da, ştiu. Sună aiurea... dar merită să încercăm.
Zâmbim şi noi?

.

-Bună dimineaţa, Titi.
-Neaţa.
-Ce faci?
-Claxonez, fac baloane.
-Te'ai trezit?
-Da...
-Sigur?
-Nu sigur.

La mulţi ani Alinaaa!

Hei! La mulţi ani Alinei! Astăzi este ziua ei, măăă! :D Să-mi trăiască sora şi să fie la fel de darnică ca până acum! :)

-Comanda dumneavoastră?
-Nişte prieteni veşnici, vă rog! :)

Ce poate fi mai frumos decât o plimbare până la Călăraşi (cu un scop anume bineînteles-preselecţie la "Mamaia Copiilor" :D)... plină de glume, zâmbete, râsete, rime şi miştouri :-"... şi la dus şi la întors? :D Nimic, vă spunem noi... Şi ce e mai frumos decât să te întorci acasă "pline" de dulciuri fel de fel (şi să vizitezi un pic sediul Columna că poate nu l-ai mai văzut de o săptămână) şi să te opreşti la un supermarket să mai cumperi vreo 8 de pungi de chipsuri + cola? :D Acelaşi răspuns!
Eu, Priji` şi restul fetelor, însă cu domnul Victor în frunte, suntem autorii acestor întâmplări de azi... :D Şi că să se încheie cu brio ziua, Priji` şi eu tocmai mâncăm chipsuri în faţa calculatorului, postăm şi facem rime, bineînţeles! :)) [Fetele ştiu de ce! :))]
Aşadar, ca şi prin urmare dragii noştrii, (cum spunea ÎHM), o seară plăcută şi să nu vă înecaţi cu chipsuri! :D

Ei bine dragii mei, (că e clar că aşa trebuie să încep), mă gândeam astăzi la şcoala la ce voi scrie în seara asta aici, pe blog. Eram atât de plictisită încât nu-mi venea nimic în cap. Şi nu numai eu eram aia plictisită. Toti din clasă eram “mortăciuni” (că aşa am fost numiţi la ora de mate’), încât nici măcar cel mai conştiincios copil din clasă nu mai avea chef de ore, iar despre profesori, nu mai spun. Drept “răsplată”, am fost trimişi acasă de la ultima ora (mate!) decât să stăm la ora cu silă şi să nu colaboreze nimeni.
Dar să scriu despre altceva… vorbeam mai devreme cu Bianca (Priji’ :D) despre oameni în general… şi spuneam că sunt oameni fel şi fel… unii care ne iubesc, alţii care ne urăsc şi ne critică, unii care bat apropouri mii şi mii la noi, alţii care se iau de exprimările noastre şi lista poate cotinua. Mai spuneam însă, că dacă ar şi conta asta pentru noi, ar fi rău. Zilele trecute am descoperit că până şi cuvintele: “Amintiri ce pentru unii nu contează prea mult” deranjau. Dar, sinceră să fiu, nu m-a mirat. Nu vreau să par ironică, dar cum multe ne ironizează pe noi, o să încercam, (pe cale frumoasa noi), să vorbim totuşi elevat. :) Ironii putem face şi noi multe, multe şi putem comenta şi noi public postările şi cuvintele unora. Dar nu. Noi trăim ca să ne bucurăm de viaţă. Nu să batem apropouri la alţii-altele şi să ne folosim cuvintele în nişte postări pentru alţii. Atât am avut de spus pentru seara asta şi consider eu, m-am descărcat. :)

A mai trecut o zi... o zi în care dimineaţa mi s-a părut din nou un chin, nevrând sub nici un fel să aud nici măcar alarma telefonului, acel sunet care ţipă: “Dă-te jos din paaat!”. Nu. În nici un caz. Dar am stat puţin cu ochii deschişi şi mi'am dat seama că a început o nouă săptămână. Că decurg alte zile, alte provocări, alte zâmbete. Ieri nici măcar n'am postat... de aceea vă ofer acum câteva poze de la emisiune... şi nu ştiu... vă doresc multe multe "surprize vouă şi întregii familii, dar în special vouă!"
:D Până la următoarea postare, bucuraţi-vă. E mult mai târziu decât credeţi!
"Nu-i aşa?" :D
Desigur!!! :D

Ei bine, trebuie să postez şi astăzi. Cu toate că mai e puţin şi e mâine, (23:54), postez totuşi pentru astăzi. Mă gândeam să vă ofer un gând pe care l-am găsit într-o agendă mai veche, un gând care m-a făcut să-mi dau seama o dată şi încă o dată, că aşa este:

"Îmi dau seama că ziua e prea scurtă pentru gândurile neformulate, pentru drumurile pe care nu am umblat încă, pentru cărţile rămase necitite şi pentru toţi prietenii pe care nu am apucat să-i vizitez." -John Burroughs-

Pe voi nu? :)

Viaţa. O repetiţie generală?

Viaţa este comparată de multe ori cu o repetiţie generală… începe printr-o călătorie într-un timp de care nimeni nu ştie nimic… şi totuşi pornim la drum… e anevoios, desigur… şi nici măcar nu vedem ce urmează pe potecă… Ne-am imaginat vreodată că această repetiţie se poate termina? Că uneori ar fi cazul să trăim? Să înceapă totuşi spectacolul propiu-zis? Să fim în direct? Nu. Unii oameni vin şi pleacă repede din viaţa noastră… După plecarea lor, nu se face curat cum îmi spunea Sebi… ci după plecarea lor, nu vom mai fi niciodată aceiaşi. Au plecat pentru că ei au considerat repetiţia una scurta, una prin care au trecut doar privind pregătirile unora pentru spectacol. Alţii, îşi dau seama prea târziu că spectacolul a început, iar alţii, culmea, sunt permanent prezenţi în sala de spectacol. Abia dacă îi observăm pe cei care întradevăr au vrut să ne urmărească pas cu pas mişcările, privirile, emoţiile, tremurările şi gândurile. Ne miră faptul că unii spectatori pe care îi tot privim de-alungul spectacolului, îşi mută locul doar pentru nu a’i mai găsi cu privirea. Şi ne înghesuim totuşi privirea printre locurile libere, pe care nu le-a ocupat încă nimeni. Dar uneori locurile acelea rămân mai libere decât par, rămân chiar neatinse. Sunt alţi oameni care fac parte din alte categorii, care ne fac să credeam că în timpul spectacolului ne vor fi alături şi că la sfârşit, vor avea un loc păstrat şi pentru noi… fără să ne dăm seama la timp că ei vor sta pe un scaun oarecare din sală, locul de lângă ei fiind deja ocupat. Nu vom putea face nimic. Pentru că aşa e spectacolul. Totul ţine de scenariu. Unul plin de vise, fantezii, speranţe şi despărţiri… Deci trebuie ca spectacolul nostru sa-l întreacă pe cel concurent, să încercăm să-l facem în cel mai frumos mod posibil… Să încercăm să privim fiecare om în parte, şi să descoperim în ei tot ce este mai bun. Şi noi vom juca nesigur, dar cu speranţa de a ne înţelege cineva cândva. Misterul cel mai mare se află însă în interiorul jocului… pentru că nu ştim niciodată când cei alături de care jucăm vor renunţa la piesă, iar cei care stau în sală, vor pleca. Cred că o să fiu cuprinsă de duioşie atunci când apluzele vor izbucni iar eu voi fi nevoită să fac plecăciunea de final, ca drep mulţumire celor care mai sunt încă în sală. Voi fi tristă ştiind că mă despart de oamenii dragi, de oamenii pe care îi voi lăsa să privească cu totul alte spectacole, alte scenarii, alte vieţi. Dar voi trăi cu credinţa că o să-i văd într-un final în urma mea, cerându-mi diferite momente din spectacolul oferit de mine. Voi spera că am să-i văd venind cu bagajele în mână, grăbindu-se, să nu mă piardă.
Ceea ce mă face să mă bucur mult în toată povestea asta, este faptul că am avut rolul meu într-un spectacol în care de multe ori s-a jucat murdar, spectacolul pe care l-am adorat şi l-am urât, scenariul într-un joc pe care l-am jucat cu toţii, pe care n-am să-l uit niciodata!
Aşadar, sunteţi în direct! Trăiţi! :)

Ştiţi? Aş putea să rămân aici unde mi-e “bine”. Aş putea să privesc monitorul calculatorului pentru totdeauna, aş putea să scriu la infinit pentru că aş avea idei, aş putea să mă relaxez de’acum până mâine, aş putea să mă mint deseori… aş putea şi aş putea… Însă eu prefer să trăiesc, nu să supravieţuiesc. Prefer să mă bucur de razele soarelui, să zâmbesc cerului şi să ofer îmbrăţişări tutoror celor care le acceptă. Prefer să spun adevărul, cu toate că ştiu că de multe ori nu doare, ci distruge chiar, mai prefer să mă simt bine şi să nu pun la suflet toate prostiile de care mă împiedic zilnic, prefer să nu mă prefac că mi-e bine, ci chiar să-mi fie, să citesc şi să compun lucruri interesante… prefer să mă prefer aşa cum sunt…

Îmi dau seama pe zi ce trece cât de repede trece timpul, cât de mult am putut să cresc şi să mă maturizez. Nu pot spune că a fost un abuz. Dar nici cu acordul meu nu s'a întâmplat. Dar tot copil mă consider. Tot copil sunt!
Mă întreb zilnic câte lucruri ar trebui să fac, câte minuni ar trebui să se întâmple şi de câte ori ar trebui să privesc înapoi. Din când în când o fac. Ce mult m'am bucurat atunci... Cât de supărată eram câteodata... De multe ori sunt egoistă şi fac unele lucruri doar ca să'mi fie mie bine, fără să mă gândesc la cei din jur. Uneori e mai bine... Alteori, e chiar ipocrizie. Aş vrea să cred că timpul nu are picioare şi că nu vrea să fugă nicăieri. Dar hei, cum să gândesc chiar aşa? Aiurea'n tramvai. Chiar dacă timpul fuge, n'am să uit nicicând fiecare zâmbet primit, fiecare zâmbet oferit, fiecare pupic şi fiecare emoţie. Stăteam acum şi mă gândeam pe câţi oameni i'am dezamăgit, pe câţi i'am făcut să fie mulţumiţi de mine, cui ar trebui să cer iertare şi în ce situaţii ar trebui să mă iert de una singură... Habar n'am, sincer. La momentul potrivit sigur am ştiut. Dar aici intervine timpul... Timpul care a trecut păcălindu'ne pe fiecare în parte, timpul pe care nu'l mai recuperăm. Momentele care ne'au fost puse la socoteală? Hmmm... destule... Intervin cuvintele care nu mai pot fi retrase şi mai intervin momentele de întristare pe care ai vrea să le înlături, dar n'ai idee cum.
Ai observat? Sar de la o idee la alta, dau sfaturi şi nici măcar eu nu mă prea înţeleg de multe ori. Zâmbesc... o să vină şi vremea mea... mi'am promis singură asta. Şi mă bazez pe mine! Pentru că încă sunt aici!

Încep prin a spune că nu am un subiect clar de postare, nu am nici măcar o idee cu care sa continui şi cu siguranţă nu voi şti cu ce să termin. Toată ziua m-am gândit la o temă pentru postare, la un subiect interesant. Dar nimic... N-am avut inspiraţie şi nu ştiu de ce. Dar totuşi scriu... şi totuşi n-am nici măcar o idee... dar au venit pe parcurs cuvintele. Stau în faţa calculatorului şi mă întreb dacă îmi pierd timpul sau nu, dacă nu am altceva mai bun de făcut sau dacă aş putea să găsesc totuşi un subiect despre care să scriu. Şi-mi vine în minte visul de seara trecută... Mi se spunea că am o zi la dispoziţie să-mi iau la revedere de la oamenii dragi mie, pentru că voi pleca într-un loc unde voi fi singură, unde voi uita că am trăit pe-aici şi că am avut oameni aproape de mine. Nu puteam să înţeleg ce se întâmplă şi nu ştiam cu ce să încep. O întrebam pe mama dacă nu se poate face nimic. Nu-mi spunea "NU", dar mă făcea să înţeleg că ea nu poate face nimic. Nu-mi explicam în nici un fel situaţia, dar încercam totuşi să fiu calmă şi să mă resemnez. De unde... nu-mi reuşea... chiar plâgeam şi nu-mi venea să cred. Nu vroiam deloc sa renunţ la ce am, la ceea ce construisem de-alungul timpului. Totul se prăbuşea şi parcă totuşi nu vroiam să cred. Îmi spuneam deja că 14 ani au trecut ca să se oprească acum brusc, să o iau oarecum de la început, dar altundeva, cu alţi oameni, într'un alt mediu.
Sună alarma telefonului... O opresc repede. Mă ridic. Nu ştiam ce se întâmplă. Am stat puţin până mi-am revenit, dar nu-mi aminteam deloc ce visasem... dar ştiam că trebuie să se întâmple ceva. Imediat ce mi-am amintit, m-am bucurat mult că de fapt fusese vis, că nu trebuie să fac nimic. Zâmbeam şi eram bine dispusă... Am stat să analizez acel vis ciudat... şi mi-am dat seama că Dumnezeu nu neaparat că m-a pus la încercare, dar m-a făcut să înţeleg cât de importanţi sunt unii oameni pentru mine, câte lucruri am de facut aici şi că ar trebui să preţuiesc ceea ce am, cât timp mai am! Mulţumesc pentru vis... am învăţat multe din el. [Şi da, a fost real!]
Acum ar trebui sa închei... fără prea mult cuvinte... zâmbiţi! :)

În ziua aceasta când soarele este cel mai strălucitor briliant, când roua florilor de nea acoperă din nou pământul, când sufletul ne este atât de pur şi senin,
când ochii noştri-s curaţi ca florile de cais ale copacilor din grădina timpurilor noastre, aduc un omagiu celei mai frumoase păsări de pe pământ: ţie mamă scumpă: pentru privirea ta caldă, pentru mângâierea duioasă a degetelor tale, pentru surâsul dulce al chipului tău.
Sufletul mi-e atât de plin de fiinţa ta şi imaginea chipului tău mă însoţeşte, pretutindeni.
La mulţi ani, mamă! La mulţi ani tuturor doamnelor şi mamelor!

Ziua de ieri, (7 martie), a început cu emisiunea cea de toate duminicile la ColumnaTv, mulţi copii şi multe gânduri.
A continuat cu o petrecere organizată de secţia "Cardiologie" a Spitalului Judeţean Târgovişte, la care am fost invitată să încânt sufletele doamnelor prezente la eveniment şi să cânt pentru inimile tuturor. M-am simţit extraordinar de bine, iar acolo am fost nespus de apreciată. Vă mulţumesc pentru invitaţie şi pentru laudele aduse! Şi La mulţi ani lui Iulian pentru acum o săptămână, (28.02.), Adrianei pentru ieri, (07.03), iar Alinei pentru 22 martie!

Ieri şi astăzi am avut parte de spectacole şi filmări nemaipomenite, cu oameni deosebiţi şi suflete primitoare. În ambele zile ne-am aflat la Centrul Cultural din Aninoasa. Ieri, 5 martie, a avut loc un spectacol dedicat Zilei Femeii, în care eu şi colegele mele de la Clubul Victorioşilor am prezentat momente frumoase doamnelor prezente la sărbătoarea dedicată dumnealor. Sala a fost plină, invitaţii au fost pe masură, iar seara s-a încheiat cu o tombola şi cu multe momente de neuitat!
Astăzi, 6 martie, am participat la o filmare excepţională. Ne-am simţit bine şi am trăit din plin momentele minunate de care am avut parte. Ne-am distrat şi am oferit spectatorilor şi în curand şi telespectatorilor, evoluţii bine pregătite şi oameni bine puşi la punct pentru acest gen de emisiune.

Viaţa nu este o repetiţie generală. E timpul să înceapă spectacolul! Sunteţi în direct... Trăiţi!

Vreau să cred că nu v-am plictisit foarte mult cu gândurile mele de zilele trecute, că toţi v-aţi bucurat că în sfârşit e Martie, că v-aţi mai luminat sufletele, că v'aţi mai descreţit frunţile şi că inimile voastre au prins culori! Astăzi a fost o zi frumoasă, dar nu la fel de frumoasă ca pe 1, când a fost baba mea. O zi absolut normală din toate punctele de vedere, o zi în care m-am trezit pentru că era cam târziu, o zi în care m'am uitat la televizor ca să le crească raitingul unora, o zi în care mi-am facut temele şi am plecat la şcoală, ziua în care am făcut ore ca întotdeauna. Dar ziua aceasta obişnuită, m-a făcut să-mi treacă prin cap mii de idei colorate, m-a facut să-mi revină pofta de glume, de zâmbete şi de lucruri frumoase. Am reuşit să depăşesc monotonia care s-a legat de mulţi dintre noi de ceva timp şi să-mi revină cheful de momente de neuitat! [Poza este un pic mai veche dar e plină de zâmbete şi prietenii.]
P.S.: Fiţi fericiţi! Chiar merită!

Ăăăă... ia citeşte: 1 Martie. Mărţişoare. Flori. Zâmbete. Bucurii. Imaginaţie. Euforie. Nebunie. Mesaje. Urări. Ghiocei. Naturaleţe. Fotografii. Prieteni. Profesori fără chef de ore. Elevi şi mai şi. Primăvară! Totul, pentru noi! Totul, pentru că e primăvară! Totul, pentru că în fiecare dintre noi s-a trezit acel copil jucăuş. Acel copil care merită... Primăvară în suflet!

P.S.: Primăvară, bun venit!