„A face, nu a spune, înseamnă a deveni!” - Arsenie Papacioc

vineri, 12 martie 2010

Viaţa. O repetiţie generală?

Viaţa este comparată de multe ori cu o repetiţie generală… începe printr-o călătorie într-un timp de care nimeni nu ştie nimic… şi totuşi pornim la drum… e anevoios, desigur… şi nici măcar nu vedem ce urmează pe potecă… Ne-am imaginat vreodată că această repetiţie se poate termina? Că uneori ar fi cazul să trăim? Să înceapă totuşi spectacolul propiu-zis? Să fim în direct? Nu. Unii oameni vin şi pleacă repede din viaţa noastră… După plecarea lor, nu se face curat cum îmi spunea Sebi… ci după plecarea lor, nu vom mai fi niciodată aceiaşi. Au plecat pentru că ei au considerat repetiţia una scurta, una prin care au trecut doar privind pregătirile unora pentru spectacol. Alţii, îşi dau seama prea târziu că spectacolul a început, iar alţii, culmea, sunt permanent prezenţi în sala de spectacol. Abia dacă îi observăm pe cei care întradevăr au vrut să ne urmărească pas cu pas mişcările, privirile, emoţiile, tremurările şi gândurile. Ne miră faptul că unii spectatori pe care îi tot privim de-alungul spectacolului, îşi mută locul doar pentru nu a’i mai găsi cu privirea. Şi ne înghesuim totuşi privirea printre locurile libere, pe care nu le-a ocupat încă nimeni. Dar uneori locurile acelea rămân mai libere decât par, rămân chiar neatinse. Sunt alţi oameni care fac parte din alte categorii, care ne fac să credeam că în timpul spectacolului ne vor fi alături şi că la sfârşit, vor avea un loc păstrat şi pentru noi… fără să ne dăm seama la timp că ei vor sta pe un scaun oarecare din sală, locul de lângă ei fiind deja ocupat. Nu vom putea face nimic. Pentru că aşa e spectacolul. Totul ţine de scenariu. Unul plin de vise, fantezii, speranţe şi despărţiri… Deci trebuie ca spectacolul nostru sa-l întreacă pe cel concurent, să încercăm să-l facem în cel mai frumos mod posibil… Să încercăm să privim fiecare om în parte, şi să descoperim în ei tot ce este mai bun. Şi noi vom juca nesigur, dar cu speranţa de a ne înţelege cineva cândva. Misterul cel mai mare se află însă în interiorul jocului… pentru că nu ştim niciodată când cei alături de care jucăm vor renunţa la piesă, iar cei care stau în sală, vor pleca. Cred că o să fiu cuprinsă de duioşie atunci când apluzele vor izbucni iar eu voi fi nevoită să fac plecăciunea de final, ca drep mulţumire celor care mai sunt încă în sală. Voi fi tristă ştiind că mă despart de oamenii dragi, de oamenii pe care îi voi lăsa să privească cu totul alte spectacole, alte scenarii, alte vieţi. Dar voi trăi cu credinţa că o să-i văd într-un final în urma mea, cerându-mi diferite momente din spectacolul oferit de mine. Voi spera că am să-i văd venind cu bagajele în mână, grăbindu-se, să nu mă piardă.
Ceea ce mă face să mă bucur mult în toată povestea asta, este faptul că am avut rolul meu într-un spectacol în care de multe ori s-a jucat murdar, spectacolul pe care l-am adorat şi l-am urât, scenariul într-un joc pe care l-am jucat cu toţii, pe care n-am să-l uit niciodata!
Aşadar, sunteţi în direct! Trăiţi! :)