Îmi dau seama pe zi ce trece cât de repede trece timpul, cât de mult am putut să cresc şi să mă maturizez. Nu pot spune că a fost un abuz. Dar nici cu acordul meu nu s'a întâmplat. Dar tot copil mă consider. Tot copil sunt!
Mă întreb zilnic câte lucruri ar trebui să fac, câte minuni ar trebui să se întâmple şi de câte ori ar trebui să privesc înapoi. Din când în când o fac. Ce mult m'am bucurat atunci... Cât de supărată eram câteodata... De multe ori sunt egoistă şi fac unele lucruri doar ca să'mi fie mie bine, fără să mă gândesc la cei din jur. Uneori e mai bine... Alteori, e chiar ipocrizie. Aş vrea să cred că timpul nu are picioare şi că nu vrea să fugă nicăieri. Dar hei, cum să gândesc chiar aşa? Aiurea'n tramvai. Chiar dacă timpul fuge, n'am să uit nicicând fiecare zâmbet primit, fiecare zâmbet oferit, fiecare pupic şi fiecare emoţie. Stăteam acum şi mă gândeam pe câţi oameni i'am dezamăgit, pe câţi i'am făcut să fie mulţumiţi de mine, cui ar trebui să cer iertare şi în ce situaţii ar trebui să mă iert de una singură... Habar n'am, sincer. La momentul potrivit sigur am ştiut. Dar aici intervine timpul... Timpul care a trecut păcălindu'ne pe fiecare în parte, timpul pe care nu'l mai recuperăm. Momentele care ne'au fost puse la socoteală? Hmmm... destule... Intervin cuvintele care nu mai pot fi retrase şi mai intervin momentele de întristare pe care ai vrea să le înlături, dar n'ai idee cum.
Ai observat? Sar de la o idee la alta, dau sfaturi şi nici măcar eu nu mă prea înţeleg de multe ori. Zâmbesc... o să vină şi vremea mea... mi'am promis singură asta. Şi mă bazez pe mine! Pentru că încă sunt aici!