„A face, nu a spune, înseamnă a deveni!” - Arsenie Papacioc

joi, 22 iulie 2010


O să lipsesc cam 2 zile în care nu voi mai avea cum să postez, petru că marea mă aşteaptă! Ne auzim când mă întorc! Vacanţă plăcută în continuare şi vouă!
Cât de grea să fie viaţa? De ce oare ne plângem toţi spunând că nu mai putem, când surpriză, continuăm încă mult timp după ce am spus-o...
Mă uit pe geam. Plouă cu picuri mari, bătând în geam. Bătăile picurilor le asemăn cu bătăile inimii mele. Am un moment liber, iar mintea-mi zboară la fel şi fel de lucruri. Acum de exemplu, mă gândeam la cum am putea să facem să ne fie mai bine, să nu mai spunem că pentru noi Dumnezeu e ocupat mereu. Pun pariu că la toţi ne-a trecut aşa ceva prin minte la un moment sau altul. Şi poate că pentru asta trăim... să putem învăţa să trecem peste lucrurile grele, să le acceptăm aşa cum sunt, să învăţăm să ne bucurăm la momentul potrivit de momentele frumoase de care avem parte, să nu le dăm cu piciorul, iar mai apoi, pentru consolare, să ne spunem singuri că oricum nu aveam nevoie de aşa ceva... Mă mai gândeam la oamenii care fac parte din vieţile noastre, la oamenii care luptă pentru noi, sau ce puţin aşa dau de înţeles. Mi-e foarte greu să mă despart de cineva drag. Întotdeauna mi-a fost... însă mi-am dat seama că întotdeauna ar trebui s-o fac rostind cuvinte frumoase, pentru că poate să fie ultima dată când îi văd.
Realitatea? Realitatea e de multe ori greu de acceptat. Poate că nimeni niciodată nu a avut nici puterea nici curajul s-o accepte până la capăt aşa cum a fost; cu bune şi rele. Nimeni nu a spus că viaţa e uşoară. Au garantat numai că merită trăită!
Afară nu mai plouă. Inima nu-mi mai bate în ritmul stropilor de ploaie, pentru că aceştia nu se mai aud.