Încep prin a spune că nu am un subiect clar de postare, nu am nici măcar o idee cu care sa continui şi cu siguranţă nu voi şti cu ce să termin. Toată ziua m-am gândit la o temă pentru postare, la un subiect interesant. Dar nimic... N-am avut inspiraţie şi nu ştiu de ce. Dar totuşi scriu... şi totuşi n-am nici măcar o idee... dar au venit pe parcurs cuvintele. Stau în faţa calculatorului şi mă întreb dacă îmi pierd timpul sau nu, dacă nu am altceva mai bun de făcut sau dacă aş putea să găsesc totuşi un subiect despre care să scriu. Şi-mi vine în minte visul de seara trecută... Mi se spunea că am o zi la dispoziţie să-mi iau la revedere de la oamenii dragi mie, pentru că voi pleca într-un loc unde voi fi singură, unde voi uita că am trăit pe-aici şi că am avut oameni aproape de mine. Nu puteam să înţeleg ce se întâmplă şi nu ştiam cu ce să încep. O întrebam pe mama dacă nu se poate face nimic. Nu-mi spunea "NU", dar mă făcea să înţeleg că ea nu poate face nimic. Nu-mi explicam în nici un fel situaţia, dar încercam totuşi să fiu calmă şi să mă resemnez. De unde... nu-mi reuşea... chiar plâgeam şi nu-mi venea să cred. Nu vroiam deloc sa renunţ la ce am, la ceea ce construisem de-alungul timpului. Totul se prăbuşea şi parcă totuşi nu vroiam să cred. Îmi spuneam deja că 14 ani au trecut ca să se oprească acum brusc, să o iau oarecum de la început, dar altundeva, cu alţi oameni, într'un alt mediu.
Sună alarma telefonului... O opresc repede. Mă ridic. Nu ştiam ce se întâmplă. Am stat puţin până mi-am revenit, dar nu-mi aminteam deloc ce visasem... dar ştiam că trebuie să se întâmple ceva. Imediat ce mi-am amintit, m-am bucurat mult că de fapt fusese vis, că nu trebuie să fac nimic. Zâmbeam şi eram bine dispusă... Am stat să analizez acel vis ciudat... şi mi-am dat seama că Dumnezeu nu neaparat că m-a pus la încercare, dar m-a făcut să înţeleg cât de importanţi sunt unii oameni pentru mine, câte lucruri am de facut aici şi că ar trebui să preţuiesc ceea ce am, cât timp mai am! Mulţumesc pentru vis... am învăţat multe din el. [Şi da, a fost real!]
Acum ar trebui sa închei... fără prea mult cuvinte... zâmbiţi! :)
