De astăzi suntem mai săraci. De astăzi vorbim la trecut despre omul care "şi-a investit şi nervi şi timp şi viaţa" în drumul care l-a ademenit... De astăzi poetul Adrian Păunescu nu se mai află printre noi...

Nu voiam să vină momentul acesta... parcă... niciodată... Îmi pare rău că dimneaţa de astăzi a început cu o veste atât de tristă şi cu multe lacrimi pentru mulţi dintre românii care i-au iubit poeziile, pentru românii care i-au iubit felul de a scrie, pentru oamenii care l-au iubit pe el...

Aş vrea să continui această postare prin câteva poeme care-mi sunt dragi, scrise de Adrian Păunescu, poeme pe care le păstrez în sufletul meu chiar dacă maestrul a trecut în nefiinţă...

Pacient

Eu n-am să mă fac bine niciodată,

Mereu voi suferi de-o boală grea,

Simţindu-mi conştiinţa vinovată,

Că nu e totul bine-n ţara mea.

Puteţi să mă-ntrebaţi:

- Ce vrei, băiete?

În treburile mari de ce te bagi?

Am să răspund milos şi pe-ndelete:

- Eu ştiu că îmi sunt dragi cei ce-mi sunt dragi.

Mi-am investit şi timp şi nervi şi viaţă,

În drumul care m-a ademenit

Şi-am acceptat să dorm pe copci de gheaţă

Şi să trăiesc pe muche de cuţit.

Puteam să-mi fac în alte părţi avere,

Puteam să fiu un bun european,

Puteam să mă înscriu la mamifere,

Ins metabolic de la an la an.

Puteam să am un os, cum au toţi servii,

Să-l rod meschin şi fără de idei,

Dar epocii eu i-am cedat toţi nervii

Şi ea nu-mi dă nici drogurile ei.

Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Ţară,

Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Neam,

Nu e-năuntru hiba, ci afară,

Trăiam un veac, labil dacă eram.

N-am dreptul la o mare suferinţă?

Nu-mi daţi cartelă nici pentru prăpăd?

Ei, bine-atunci, în mine ia fiinţă

Un neam pe care voie am să-l văd.

Şi n-am să pot să-ngădui niciodată,

Acestui trup nelegiuit, al meu,

Să-nveţe nebunia blestemată

De-a-i fi uşor când ţării îi e greu.

Ca fluturele părăsind omida,

Când vine peste toţi o clipă grea,

Sunt un atlant murind cu Atlantida,

Deşi putea zbura, dacă voia.

N-aveţi la dumneavoastră-n farmacie,

Medicamente, boala să-mi luaţi,

Un singur leac îmi trebuieşte mie:

Să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi.

Această boală e o boală rară,

Această boală e o boală grea,

Această boală se numeşte Ţară

Şi leacul este ea şi numai ea.

Târziu

Când v-am rugat sa-i ocrotim,

Când v-am rugat a nu-i uita,

N-ati auzit si mi-ati raspuns

Ca-i o problema foarte grea.

Si-am fost ridicol staruind

Si-am încercat sa va mai spun

Si noi m-ati învinovatit
Si m-ati considerat nebun.

Si eu v-am zis ca nu e timp,

Ca suntem niste pasageri,

Si voi ati construit minciuni,

Mai multe astazi decât ieri.

Si-acum de ce va bucurati

De arta celor ce-au murit,

Când voi i-ati condamnat pe ei

La trai pe muchie de cutit?

O locuinta v-am cerut,

S-o dam artistilor pribegi,

Si jaful vostru mi-a raspuns

Cu literele unei legi.

Acum, e gata casa lor

Si v-ati putea si voi mândri

Ca dati o casa celor morti,

Desi ei v-au cerut-o, vii.

Târziu raspuns si ipocrit,

Artistii au ajuns pamânt,

E gata casa vietii lor,
Dar locatarii nu mai sunt.

Paradox sau greşeală

Mai intelept ca totdeauna

Si tot atat de idiot,

Acum pricep ca e totuna,

Sa n-ai nimic sau sa ai tot.

Si paradoxul ma omoara

Si sunt nebun sa mi-l explic,

Ca totu-a fost pana aseara

Si astazi nu mai e nimic.

Sunt sclavul presimtirii sumbre,

Pe care mi-o-nsusesc intim,

Ca vietuim ca niste umbre

Si ca si umbrele murim.

Si, cum nu-i nimeni sa te-acuze,

De stratageme si de masti,

Cum au putut aceste buze,

S-ascunda faptul ca urasti ?

Un clopot bate intr-un munte,

Cu neintelesul lui bing-bang,

Minunea dragostei infrante

Si-a suferintei dupa rang.