Ei bine dragii mei, (că e clar că aşa trebuie să încep), mă gândeam astăzi la şcoala la ce voi scrie în seara asta aici, pe blog. Eram atât de plictisită încât nu-mi venea nimic în cap. Şi nu numai eu eram aia plictisită. Toti din clasă eram “mortăciuni” (că aşa am fost numiţi la ora de mate’), încât nici măcar cel mai conştiincios copil din clasă nu mai avea chef de ore, iar despre profesori, nu mai spun. Drept “răsplată”, am fost trimişi acasă de la ultima ora (mate!) decât să stăm la ora cu silă şi să nu colaboreze nimeni.
Dar să scriu despre altceva… vorbeam mai devreme cu Bianca (Priji’ :D) despre oameni în general… şi spuneam că sunt oameni fel şi fel… unii care ne iubesc, alţii care ne urăsc şi ne critică, unii care bat apropouri mii şi mii la noi, alţii care se iau de exprimările noastre şi lista poate cotinua. Mai spuneam însă, că dacă ar şi conta asta pentru noi, ar fi rău. Zilele trecute am descoperit că până şi cuvintele: “Amintiri ce pentru unii nu contează prea mult” deranjau. Dar, sinceră să fiu, nu m-a mirat. Nu vreau să par ironică, dar cum multe ne ironizează pe noi, o să încercam, (pe cale frumoasa noi), să vorbim totuşi elevat. :) Ironii putem face şi noi multe, multe şi putem comenta şi noi public postările şi cuvintele unora. Dar nu. Noi trăim ca să ne bucurăm de viaţă. Nu să batem apropouri la alţii-altele şi să ne folosim cuvintele în nişte postări pentru alţii. Atât am avut de spus pentru seara asta şi consider eu, m-am descărcat. :)

A mai trecut o zi... o zi în care dimineaţa mi s-a părut din nou un chin, nevrând sub nici un fel să aud nici măcar alarma telefonului, acel sunet care ţipă: “Dă-te jos din paaat!”. Nu. În nici un caz. Dar am stat puţin cu ochii deschişi şi mi'am dat seama că a început o nouă săptămână. Că decurg alte zile, alte provocări, alte zâmbete. Ieri nici măcar n'am postat... de aceea vă ofer acum câteva poze de la emisiune... şi nu ştiu... vă doresc multe multe "surprize vouă şi întregii familii, dar în special vouă!"
:D Până la următoarea postare, bucuraţi-vă. E mult mai târziu decât credeţi!
"Nu-i aşa?" :D
Desigur!!! :D

Ei bine, trebuie să postez şi astăzi. Cu toate că mai e puţin şi e mâine, (23:54), postez totuşi pentru astăzi. Mă gândeam să vă ofer un gând pe care l-am găsit într-o agendă mai veche, un gând care m-a făcut să-mi dau seama o dată şi încă o dată, că aşa este:

"Îmi dau seama că ziua e prea scurtă pentru gândurile neformulate, pentru drumurile pe care nu am umblat încă, pentru cărţile rămase necitite şi pentru toţi prietenii pe care nu am apucat să-i vizitez." -John Burroughs-

Pe voi nu? :)

Viaţa. O repetiţie generală?

Viaţa este comparată de multe ori cu o repetiţie generală… începe printr-o călătorie într-un timp de care nimeni nu ştie nimic… şi totuşi pornim la drum… e anevoios, desigur… şi nici măcar nu vedem ce urmează pe potecă… Ne-am imaginat vreodată că această repetiţie se poate termina? Că uneori ar fi cazul să trăim? Să înceapă totuşi spectacolul propiu-zis? Să fim în direct? Nu. Unii oameni vin şi pleacă repede din viaţa noastră… După plecarea lor, nu se face curat cum îmi spunea Sebi… ci după plecarea lor, nu vom mai fi niciodată aceiaşi. Au plecat pentru că ei au considerat repetiţia una scurta, una prin care au trecut doar privind pregătirile unora pentru spectacol. Alţii, îşi dau seama prea târziu că spectacolul a început, iar alţii, culmea, sunt permanent prezenţi în sala de spectacol. Abia dacă îi observăm pe cei care întradevăr au vrut să ne urmărească pas cu pas mişcările, privirile, emoţiile, tremurările şi gândurile. Ne miră faptul că unii spectatori pe care îi tot privim de-alungul spectacolului, îşi mută locul doar pentru nu a’i mai găsi cu privirea. Şi ne înghesuim totuşi privirea printre locurile libere, pe care nu le-a ocupat încă nimeni. Dar uneori locurile acelea rămân mai libere decât par, rămân chiar neatinse. Sunt alţi oameni care fac parte din alte categorii, care ne fac să credeam că în timpul spectacolului ne vor fi alături şi că la sfârşit, vor avea un loc păstrat şi pentru noi… fără să ne dăm seama la timp că ei vor sta pe un scaun oarecare din sală, locul de lângă ei fiind deja ocupat. Nu vom putea face nimic. Pentru că aşa e spectacolul. Totul ţine de scenariu. Unul plin de vise, fantezii, speranţe şi despărţiri… Deci trebuie ca spectacolul nostru sa-l întreacă pe cel concurent, să încercăm să-l facem în cel mai frumos mod posibil… Să încercăm să privim fiecare om în parte, şi să descoperim în ei tot ce este mai bun. Şi noi vom juca nesigur, dar cu speranţa de a ne înţelege cineva cândva. Misterul cel mai mare se află însă în interiorul jocului… pentru că nu ştim niciodată când cei alături de care jucăm vor renunţa la piesă, iar cei care stau în sală, vor pleca. Cred că o să fiu cuprinsă de duioşie atunci când apluzele vor izbucni iar eu voi fi nevoită să fac plecăciunea de final, ca drep mulţumire celor care mai sunt încă în sală. Voi fi tristă ştiind că mă despart de oamenii dragi, de oamenii pe care îi voi lăsa să privească cu totul alte spectacole, alte scenarii, alte vieţi. Dar voi trăi cu credinţa că o să-i văd într-un final în urma mea, cerându-mi diferite momente din spectacolul oferit de mine. Voi spera că am să-i văd venind cu bagajele în mână, grăbindu-se, să nu mă piardă.
Ceea ce mă face să mă bucur mult în toată povestea asta, este faptul că am avut rolul meu într-un spectacol în care de multe ori s-a jucat murdar, spectacolul pe care l-am adorat şi l-am urât, scenariul într-un joc pe care l-am jucat cu toţii, pe care n-am să-l uit niciodata!
Aşadar, sunteţi în direct! Trăiţi! :)

Ştiţi? Aş putea să rămân aici unde mi-e “bine”. Aş putea să privesc monitorul calculatorului pentru totdeauna, aş putea să scriu la infinit pentru că aş avea idei, aş putea să mă relaxez de’acum până mâine, aş putea să mă mint deseori… aş putea şi aş putea… Însă eu prefer să trăiesc, nu să supravieţuiesc. Prefer să mă bucur de razele soarelui, să zâmbesc cerului şi să ofer îmbrăţişări tutoror celor care le acceptă. Prefer să spun adevărul, cu toate că ştiu că de multe ori nu doare, ci distruge chiar, mai prefer să mă simt bine şi să nu pun la suflet toate prostiile de care mă împiedic zilnic, prefer să nu mă prefac că mi-e bine, ci chiar să-mi fie, să citesc şi să compun lucruri interesante… prefer să mă prefer aşa cum sunt…

Îmi dau seama pe zi ce trece cât de repede trece timpul, cât de mult am putut să cresc şi să mă maturizez. Nu pot spune că a fost un abuz. Dar nici cu acordul meu nu s'a întâmplat. Dar tot copil mă consider. Tot copil sunt!
Mă întreb zilnic câte lucruri ar trebui să fac, câte minuni ar trebui să se întâmple şi de câte ori ar trebui să privesc înapoi. Din când în când o fac. Ce mult m'am bucurat atunci... Cât de supărată eram câteodata... De multe ori sunt egoistă şi fac unele lucruri doar ca să'mi fie mie bine, fără să mă gândesc la cei din jur. Uneori e mai bine... Alteori, e chiar ipocrizie. Aş vrea să cred că timpul nu are picioare şi că nu vrea să fugă nicăieri. Dar hei, cum să gândesc chiar aşa? Aiurea'n tramvai. Chiar dacă timpul fuge, n'am să uit nicicând fiecare zâmbet primit, fiecare zâmbet oferit, fiecare pupic şi fiecare emoţie. Stăteam acum şi mă gândeam pe câţi oameni i'am dezamăgit, pe câţi i'am făcut să fie mulţumiţi de mine, cui ar trebui să cer iertare şi în ce situaţii ar trebui să mă iert de una singură... Habar n'am, sincer. La momentul potrivit sigur am ştiut. Dar aici intervine timpul... Timpul care a trecut păcălindu'ne pe fiecare în parte, timpul pe care nu'l mai recuperăm. Momentele care ne'au fost puse la socoteală? Hmmm... destule... Intervin cuvintele care nu mai pot fi retrase şi mai intervin momentele de întristare pe care ai vrea să le înlături, dar n'ai idee cum.
Ai observat? Sar de la o idee la alta, dau sfaturi şi nici măcar eu nu mă prea înţeleg de multe ori. Zâmbesc... o să vină şi vremea mea... mi'am promis singură asta. Şi mă bazez pe mine! Pentru că încă sunt aici!

Încep prin a spune că nu am un subiect clar de postare, nu am nici măcar o idee cu care sa continui şi cu siguranţă nu voi şti cu ce să termin. Toată ziua m-am gândit la o temă pentru postare, la un subiect interesant. Dar nimic... N-am avut inspiraţie şi nu ştiu de ce. Dar totuşi scriu... şi totuşi n-am nici măcar o idee... dar au venit pe parcurs cuvintele. Stau în faţa calculatorului şi mă întreb dacă îmi pierd timpul sau nu, dacă nu am altceva mai bun de făcut sau dacă aş putea să găsesc totuşi un subiect despre care să scriu. Şi-mi vine în minte visul de seara trecută... Mi se spunea că am o zi la dispoziţie să-mi iau la revedere de la oamenii dragi mie, pentru că voi pleca într-un loc unde voi fi singură, unde voi uita că am trăit pe-aici şi că am avut oameni aproape de mine. Nu puteam să înţeleg ce se întâmplă şi nu ştiam cu ce să încep. O întrebam pe mama dacă nu se poate face nimic. Nu-mi spunea "NU", dar mă făcea să înţeleg că ea nu poate face nimic. Nu-mi explicam în nici un fel situaţia, dar încercam totuşi să fiu calmă şi să mă resemnez. De unde... nu-mi reuşea... chiar plâgeam şi nu-mi venea să cred. Nu vroiam deloc sa renunţ la ce am, la ceea ce construisem de-alungul timpului. Totul se prăbuşea şi parcă totuşi nu vroiam să cred. Îmi spuneam deja că 14 ani au trecut ca să se oprească acum brusc, să o iau oarecum de la început, dar altundeva, cu alţi oameni, într'un alt mediu.
Sună alarma telefonului... O opresc repede. Mă ridic. Nu ştiam ce se întâmplă. Am stat puţin până mi-am revenit, dar nu-mi aminteam deloc ce visasem... dar ştiam că trebuie să se întâmple ceva. Imediat ce mi-am amintit, m-am bucurat mult că de fapt fusese vis, că nu trebuie să fac nimic. Zâmbeam şi eram bine dispusă... Am stat să analizez acel vis ciudat... şi mi-am dat seama că Dumnezeu nu neaparat că m-a pus la încercare, dar m-a făcut să înţeleg cât de importanţi sunt unii oameni pentru mine, câte lucruri am de facut aici şi că ar trebui să preţuiesc ceea ce am, cât timp mai am! Mulţumesc pentru vis... am învăţat multe din el. [Şi da, a fost real!]
Acum ar trebui sa închei... fără prea mult cuvinte... zâmbiţi! :)