Atunci când eram la un semafor. Mai erau 20 de secunde şi se făcea verde. O fetiţă de pe partea cealaltă, (care şi ea aştepta să treacă strada), îmi arăta pe degete câte secunde au mai rămas. În ultimele 5 secunde, şi-a dus una din mâini la gura şi şi-a lăsat în jos colţurile gurii, în timp ce cu cealaltă mână arăta spre mine. Imediat şi-a ridicat colţurile gurii, "construind" un zâmbet... Chiar dacă gesticula un pic cam mult, încerca să'mi spună: "Zâmbeşte!" Oare păream o tristă? Mai apoi, aproape de casă, un băiat de pe partea cealaltă îmi zâmbeşte, îmi face cu mâna, iar apoi ridică nevinovat din umeri. Ultimul gest poţi să-l iei drept: "Scuze, te-am confundat." sau "Ce să fac daca eşti simpatică?" Am zâmbit. La asta chiar nu mă aşteptam.
Ambele poveşti se termină cu "Am zâmbit". Şi-am continuat să zâmbesc şi când personajele au ieşit din cadru. Probabil ar fi puţin cam exagerat să afişăm toată ziua un zâmbet îngheţat pe faţă. Dar e amuzant să te simţi altfel decât ceilalţi. Să poţi să oferi un zâmbet şi asta să-ti facă bine, chiar dacă nu primeşti nimic în schimb.
Da, ştiu. Sună aiurea... dar merită să încercăm.
Zâmbim şi noi?
