Şi când mă gândesc pur şi simplu la faptul că vine 1 martie, adică vine în sfârşit primăvara, parcă mă ia pe sus un simplu aer ce-mi dă mai mult avânt în tot ceea ce fac, în tot ceea ce spun şi ce gândesc. Voi, cei care încă mai staţi posomorâţi cu gândul departe, reveniţi`vă, pentru că vine primăvaraaaaa! (Şi nu cumva să uitaţi să ne urmăriţi mâine la ColumnaTv.)

Am impresia că...

Am impresia că azi e o zi fără nimic nou, o zi trăită din inerţia acumulată de-alungul vieţii. O zi în care dimineaţa este pur şi simplu atunci când răsare soarele şi nimic mai mult, o zi în care alarma ceasului sună doar pentru a spulbera visele dulci ale unora.
Mai cred că prea multe gânduri se înghesuie într-o minte obosită, că de prea multe ori mi-am dorit să nu fie aşa, că dorințele se împlinesc doar dacă țin de tine și atât, că pisica neagră ce tocmai mi-a trecut prin cale nu mai schimbă nimic, că sar de la o idee la alta și nici tu nu înțelegi mare lucru, că dacă citești până aici eu mă mir. Și merg mai departe. Cu scrisul ăsta e ca și cu oglinda. Mă uit la el, mă văd pe mine și îmi place să cred că mă înțeleg. Te uiți la el și nici idee nu am ce înțelegi dar sper că măcar puțin, puțin din ceea ce zic are sens pentru tine. [Să nu par nebună.]
Dar nu. Ziua de azi nu este o zi obişnuită din toate punctele de vedere. Nu în fiecare dimineaţă mă trezesc şi o întreb pe mama de ce e aşa cald… (oare era cuptorul pornit?) Ciudat… Dacă era frig o întrebam dacă e frigiderul deschis. Şi cu toate astea, m`am trezit zâmbind, m-am trezind spunându-mi că de azi mă voi simţi caldă înăuntrul meu, că de azi totul e ok şi că eu chiar trăiesc!
P.S.: Viaţa e frumoasă!

Aş putea să stau pe acest scaun pe care mă aflu, să privesc acel copil din mine cum se joacă. Şi dacă mă gândesc mai bine, a fost o zi în care scaunul era mai mare ca o parte din mine şi eu vorbeam despre mere lângă un suc. Şi sucul era al meu.

Din categoria "de ce?"

...
Şi de ce nu mă mai sperii de pisica neagră care aproape zilnic îmi taie calea? De ce nu mă mai bucură avioanele de pe cer, la care altădată săream într`un picior punându`mi diferite dorinţe? Şi dacă am crescut, ce? Şi dacă m`am maturizat, de ce m`am schimbat? Şi de ce nu mai caut la infinit trifoi cu patru foi ca să`mi poarte noroc? Poate pentru că norocul m`a ocolit de prea multe ori. Dar nu mi`a păsat. Şi am mers mai departe... şi am vrut să cred că totul e bine... şi uneori, chiar a fost. Şi uneori, totul a mers prost. Şi chiar aveam nevoie de oameni care să`mi fie alături. Şi n`am avut. De ce? Cu siguranţă pentru că nu am ştiut să`i apreciez la momentul potrivit. Şi uşor uşor, i`am şi pierdut... Dar de nenumărate ori unii m`au bătut pe umăr şi fără să`mi spună ceva, m`au făcut să înţeleg că îmi sunt alături. Dar nu vreau să pară că fac pe interesanta şi că arunc vina pe alţii. Dacă eu consider că am pierdut oameni importanţi în viaţa mea, vina îmi aparţine.
[Cât despre ce vreau eu...] Vreau doar să fie ca înainte... [şi nimic nu mă opreşte] să mă bucur când văd fluturi zburând, când miros florile, când văd copii zâmbind şi când iau o notă mare... şi nu atunci când sunt indiferentă şi ironică.
P.S.: "Zâmbeşte pentru viaţă!"
...

O altă zi...

E o altă zi? Calendarul spune că da. Azi nu e ieri, azi nu e mâine. Oare? Peretele e la fel de rece ca ieri, poziţia mea faţă de el e la fel ca mâine. Sprijinită de el, gândurile au rămas aceleaşi. Deci a mai trecut o zi? Câte mai sunt?
De undeva unde altă dată era prea sus pentru mine, oamenii par nişte puncte care se mişcă haotic dintr-o direcţie în alta, aparent fără logică. Ştiu că marea majoritate sunt îngrijoraţi, îngropaţi în propriile gânduri. Excepţiile probabil există... doar am fost şi eu una, odată.

[Şi azi am fost la emisiune si bineînţeles că totul a ieşit bine, ne`am simţit şi mai bine, iar toţi copiii au fost la înălţime.]

Vezi tu, zilele astea sunt ca nişte mărgele înşirate pe o sfoară, identice şi insuportabile, previzibile şi plictisitoare... fără culoare. Sunt dimineţi în care razele soarelui se pierd prin ceaţa densă şi nu mai ajung să treacă prin ochii de perdea, nu mai curăţă praful din ei şi imaginea devine tot mai neclară. Avem zgomot de vânt strecurat prin buzunarele pline de mâini reci, avem adieri de gând uitat prin albumele altora cu coperţi învăluite în speranţe infantile, avem mătase pusă la uscat pe o sarma ghimpată. (by Vlad Mereuţă)

Nu ştiu exact...

Ei bine dragii mei,(cum spunea cineva), vă scriu după mult timp în care am absentat. A trecut atâta vreme de când nu am postat aici încât parcă îmi e străin propriul blog. În fiecare zi am vrut să scriu, dar cum nu am avut nici timpul nici condiţiile necesare, mi`am permis să vă las un pic în suspans. După cum spuneam, toată săptămâna am fost ocupată în realizarea unui proiect Antena1. Pot oferii mai multe detalii, numai în momentul în care emisiunea va fi difuzată. Până atunci, să vorbim despre altceva...
M`a făcut mai mult să scriu, faptul că acum vreo 10 minute, nu ştiu clar ce căutam pe internet, dar din pură întâmplare am găsit un blog al unui om care nu ştiu cum, dar a reuşit să mă impresioneze prin felul în care gândeşte. Parcă îmi vedeam acolo gândurile mele, ideile şi tot ce mă înconjoară. M`am gândit că e bine să salvez câteva dintre compunerile şi rândurile lui, cerându`i voie mai apoi, să postez câteva dintre ele şi pe blogul meu. Asta o sa fac de`alungul zilelor, pe lângă ce o să vă mai povestesc legat de ceea ce fac.
În rest, totul se schimbă... vremea, oamenii şi sentimentele. Totul e aiurea de multe ori şi mă întreb ce caut eu aici... Dar vorba aia... "Totul în viaţă are un rost, cum orice rând într`o carte are un tâlc." Sună destul de bine... parcă te face să treci peste tot... peste tot ce uneori te deranjează. Şi ca de fiecare dată, era clar că nu ştiam cu ce să încep... sau cum să încep. Acum nu ştiu cu ce să închei... sau cum să închei. În orice caz, vă promit că voi schimba pe`aici tot ce ţine de schimbare, că doar na, şi blogul merită schimbare... nu numai vremea şi oamenii. :) Până la următoarea postare, zâmbiţi! :)