Din categoria "de ce?"

...
Şi de ce nu mă mai sperii de pisica neagră care aproape zilnic îmi taie calea? De ce nu mă mai bucură avioanele de pe cer, la care altădată săream într`un picior punându`mi diferite dorinţe? Şi dacă am crescut, ce? Şi dacă m`am maturizat, de ce m`am schimbat? Şi de ce nu mai caut la infinit trifoi cu patru foi ca să`mi poarte noroc? Poate pentru că norocul m`a ocolit de prea multe ori. Dar nu mi`a păsat. Şi am mers mai departe... şi am vrut să cred că totul e bine... şi uneori, chiar a fost. Şi uneori, totul a mers prost. Şi chiar aveam nevoie de oameni care să`mi fie alături. Şi n`am avut. De ce? Cu siguranţă pentru că nu am ştiut să`i apreciez la momentul potrivit. Şi uşor uşor, i`am şi pierdut... Dar de nenumărate ori unii m`au bătut pe umăr şi fără să`mi spună ceva, m`au făcut să înţeleg că îmi sunt alături. Dar nu vreau să pară că fac pe interesanta şi că arunc vina pe alţii. Dacă eu consider că am pierdut oameni importanţi în viaţa mea, vina îmi aparţine.
[Cât despre ce vreau eu...] Vreau doar să fie ca înainte... [şi nimic nu mă opreşte] să mă bucur când văd fluturi zburând, când miros florile, când văd copii zâmbind şi când iau o notă mare... şi nu atunci când sunt indiferentă şi ironică.
P.S.: "Zâmbeşte pentru viaţă!"
...

O altă zi...

E o altă zi? Calendarul spune că da. Azi nu e ieri, azi nu e mâine. Oare? Peretele e la fel de rece ca ieri, poziţia mea faţă de el e la fel ca mâine. Sprijinită de el, gândurile au rămas aceleaşi. Deci a mai trecut o zi? Câte mai sunt?
De undeva unde altă dată era prea sus pentru mine, oamenii par nişte puncte care se mişcă haotic dintr-o direcţie în alta, aparent fără logică. Ştiu că marea majoritate sunt îngrijoraţi, îngropaţi în propriile gânduri. Excepţiile probabil există... doar am fost şi eu una, odată.

[Şi azi am fost la emisiune si bineînţeles că totul a ieşit bine, ne`am simţit şi mai bine, iar toţi copiii au fost la înălţime.]

Vezi tu, zilele astea sunt ca nişte mărgele înşirate pe o sfoară, identice şi insuportabile, previzibile şi plictisitoare... fără culoare. Sunt dimineţi în care razele soarelui se pierd prin ceaţa densă şi nu mai ajung să treacă prin ochii de perdea, nu mai curăţă praful din ei şi imaginea devine tot mai neclară. Avem zgomot de vânt strecurat prin buzunarele pline de mâini reci, avem adieri de gând uitat prin albumele altora cu coperţi învăluite în speranţe infantile, avem mătase pusă la uscat pe o sarma ghimpată. (by Vlad Mereuţă)

Nu ştiu exact...

Ei bine dragii mei,(cum spunea cineva), vă scriu după mult timp în care am absentat. A trecut atâta vreme de când nu am postat aici încât parcă îmi e străin propriul blog. În fiecare zi am vrut să scriu, dar cum nu am avut nici timpul nici condiţiile necesare, mi`am permis să vă las un pic în suspans. După cum spuneam, toată săptămâna am fost ocupată în realizarea unui proiect Antena1. Pot oferii mai multe detalii, numai în momentul în care emisiunea va fi difuzată. Până atunci, să vorbim despre altceva...
M`a făcut mai mult să scriu, faptul că acum vreo 10 minute, nu ştiu clar ce căutam pe internet, dar din pură întâmplare am găsit un blog al unui om care nu ştiu cum, dar a reuşit să mă impresioneze prin felul în care gândeşte. Parcă îmi vedeam acolo gândurile mele, ideile şi tot ce mă înconjoară. M`am gândit că e bine să salvez câteva dintre compunerile şi rândurile lui, cerându`i voie mai apoi, să postez câteva dintre ele şi pe blogul meu. Asta o sa fac de`alungul zilelor, pe lângă ce o să vă mai povestesc legat de ceea ce fac.
În rest, totul se schimbă... vremea, oamenii şi sentimentele. Totul e aiurea de multe ori şi mă întreb ce caut eu aici... Dar vorba aia... "Totul în viaţă are un rost, cum orice rând într`o carte are un tâlc." Sună destul de bine... parcă te face să treci peste tot... peste tot ce uneori te deranjează. Şi ca de fiecare dată, era clar că nu ştiam cu ce să încep... sau cum să încep. Acum nu ştiu cu ce să închei... sau cum să închei. În orice caz, vă promit că voi schimba pe`aici tot ce ţine de schimbare, că doar na, şi blogul merită schimbare... nu numai vremea şi oamenii. :) Până la următoarea postare, zâmbiţi! :)

Prietenie adevărată...

Ştiţi? Cu timpul chiar am învăţat ce înseamnă o prietenia adevărată. Am învăţat să respect ca să pot fi respectată, să iubesc ca să pot fi iubită şi să zâmbesc ca să mi se poată zâmbi. Ăsta`i adevărul, şi realitatea e prea dură uneori… dar trebuie acceptată aşa cum e…
Am prieteni. Mai mici, mai mari… dar indiferent de vârstă sau mentalitate, îmi sunt cu toţii alături, nu numai atunci când am dreptate; ci şi atunci când sunt pe punctul de a greşi. Şi chiar mă bucură acest lucru.
De multe ori am fost dezamagită… şi mi`a păsat… şi m`a durut. Dar am ştiut să merg mai departe, să înghit tot, şi să sper că mâine sigur va fi mai bine. Uneori am rămas cu speranţa. Dar întotdeauna au fost şi persoane care chiar dacă nu`mi erau prieteni… au ştiut să mă încurajeze, să`mi demonstreze că pot fi acel “eu” puternic, şi să mă ajute să am din nou încredere în mine. De multe ori au rămas cuvinte nespuse… în multe situaţii… dar de obicei, mi`am dorit atît de mult un lucru, încât n`a fost nevoie de prea multe cuvinte… ci doar de faptul în sine, care a contat imens…
Unii, mi`au dovedit că se merita să risc pentru orice… Alţii, mi`au dovedit că având o stare pozitivă şi zâmbind mereu, îi pot face şi pe restul să se simtă la fel… Au fost mulţi care mi`au zâmbit primii… dovedindu`mi cât de important e acel micuţ zâmbet de pe faţa cuiva. “Niciodată nu se ştie câtă fericire poate aduce un simplu gest!”. Mulţi mi`au atras atenţia, spunându`mi că uneori îi dezamăgesc şi în momentul acela mi`am zis că sigur pot mai mult de atât, că totul merită o a doua şansă, că orice trebuie tratat cu simplitate… şi că totul merită un zâmbet! De multe ori am spus despre zâmbet… Da! Zâmbesc! Şi nu pentru că am de fiecare dată câte un motiv de bucurie… Ci pentru simplul fapt că pentru viaţa trebuie să zâmbeşti! Întotdeauna zâmbetul ironic care vrea sa arate indiferenţa, doare mai mult decât lacrimile de pe obrazul căruia vrea sa inspire suferinţă. ;)
Spuneam despre prieteni… Prieteni am! Nu`s mulţi… Nimeni nu are mai mult de 3 prieteni… mai mult de 3 prieteni adevaraţi! Dar ai mei, mă iau de mână şi`mi ating inima...
Îmi place să fiu mereu cu zâmbetul pe buze şi poate pentru faptul ăsta sunt câteodată atât de apreciată… Unii mi`au devenit prieteni pentru simplu motiv că au văzut în mine… şi acea persoana matură, puternică, dar în acelaşi timp, şi acel copil atât de dulce… de inocent… Sunt mândră de ceea ce sunt, sunt mândră de persoanele pe care le am lângă mine, persoanele pe care cu siguranţă le iubesc. Mulţumesc şi apreciez tot ce ţine de voi! ;)

E bine`aşa... ;)

M`am trezit de dimineaţă… era ora 10… 10 şi ceva. Un pic mai mult de şi ceva… Şi mi`am dat seama ca viaţa trece pe lânga mine, sărind într`un picior… jucând şotron. Trecea aşa nevăzută, de parcă nu ar fi avut nicio treabă cu mine. Am oprit`o şi am intrebat`o unde se îndreaptă… Ei bine… Nu avea un răspuns concret… Se bâlbaia şi parcă împiedicându`se, vroia să stea la mine. M`am trezit şi mi`am spus că din acel moment voi dormi numai câteva ore, de care să mă satur cu adevărat… Şi m`am apucat de treabă… şi viaţa cu mine… Eram mandră de mine, de ideile propuse pe sine… şi ştiam că mă voi ţine de promisiune. Am fost la şcoala şi am încercat să binedispun toţi oamenii care`mi ieşeau în cale… toate persoanele pe care le vedeam. S`a făcut seara şi am ajuns acasă… Acasă… Unde vroiam sa ajung cât mai repede, poate pentru că afară era un frig de nedescris, unde îngheţau şi pietrele ;))… Bineînţeles că din ziua aia, am început să fiu eu, să mă bucur de momente frumoase, şi să trăiesc din plin… şi n`am uitat sa zâmbesc…:)

Emisiune nouă la ColumnaTv.

Chiar dacă m`am trezit de dimineată şi m`am uitat pe fereastră, iar vremea nu era deloc una frumoasă, am plecat totuşi spre sediul ColumnaTv. Viscol, zapadă, vreme rea, dar nimic nu ne`a împiedicat să ne facem treaba aşa cum a trebuit. Ca de fiecare dată, am cântat, am recitat şi cu siguranţă am încălzit inimile tuturor telespectatorilor.